miercuri, 1 iunie 2011

Un poem de Carlos Guerrero

Sunete largi pun asediu pe balcon.

Descătuşate, vocile încearcă să se ridice.

Cerul, aproape curat; abia tranzitat
de norii de vată, prevestind vreme bună.

Marea, drept martor sătul să stea singur,
se pronunţă de jos, abia auzindu-se,
albatroşi de cândva între timp se decid.

O voce, copilă, lasă să scape sunetul râsului
venit din parcul apropiat. Nici nu fuge
când termină fraza, banală, lipsită de consistenţă,
care se vrea a fi distinctă, dar fără succes.

Soarele, în drumul său de veşnic recul,
se apropie de noapte ce, obraznică, surâde.

Seara se scurge,
pe când câinele meu, precaut,
încearcă a mă elibera de zgomote totale.

Poate că gândeam la tine. Nu sunt sigur de asta.

  
Espaciosos sonidos ponen cerco al balcón.

Desancladas, las voces intentan elevarse.

El cielo, casi limpio; apenas transitado
por tibios algodones con sabor a buen tiempo.

El mar, como testigo cansado de estar solo,
al fondo se pronuncia, audible apenas nada,
mientras viejos albatros deciden por sí mismos.

Una voz, casi niña, deja escapar su risa
desde el parque cercano. Tampoco se apresura
en terminar la frase, banal, sin consistencia,
que quiere ser distinta, pero sin conseguirlo.

El sol, en su camino de eterno retroceso,
se aproxima a la noche que, pícara, sonríe.

La tarde se despide,
mientras mi perro, atento,
pretende liberarme de ruidos absolutos.

Puede que piense en ti. No lo sé con certeza.


Niciun comentariu :

Trimiteți un comentariu