MEMORIA IMPERFECTA
Porque miles de rostros avanzan
por la noche
devorados de sombra, ya lo sabes,
las ciudades no duermen sin sus muertos
ni sus gatos de azufre,
yo los miro con la niñez abierta
como una llaga hermosa,
esa dentada arista de la luz que vuelve con el frío
salvajemente niña, salvajemente pura.
Desde mi corazón los continentes crecen
devorados de sombra, ya lo sabes,
las ciudades no duermen sin sus muertos
ni sus gatos de azufre,
yo los miro con la niñez abierta
como una llaga hermosa,
esa dentada arista de la luz que vuelve con el frío
salvajemente niña, salvajemente pura.
Desde mi corazón los continentes crecen
y se arquean sobre la edad del
mar,
la tierra es como un llanto que a nadie pertenece
y suavemente cae para agrandar los ojos
o para amar la soledad del trigo.
Yo no aprendí tu infancia,
la tierra es como un llanto que a nadie pertenece
y suavemente cae para agrandar los ojos
o para amar la soledad del trigo.
Yo no aprendí tu infancia,
ni el discurso de las sillas
vacías
que adornan el jardín y la memoria triste
pero aprendí el oficio de la arcilla después del aguacero,
cosí mi lengua a la ciudad del tigre
y odié la voz como se odian las banderas,
con abnegada rabia.
Dejo una esquina del olvido para este dolor largo,
que adornan el jardín y la memoria triste
pero aprendí el oficio de la arcilla después del aguacero,
cosí mi lengua a la ciudad del tigre
y odié la voz como se odian las banderas,
con abnegada rabia.
Dejo una esquina del olvido para este dolor largo,
para esta muerte a plazos que
adeuda el almanaque
y arroja entre sus números la gravedad del tiempo.
Vuelve a temblar un niño en tus rodillas
y ahí afuera,
y arroja entre sus números la gravedad del tiempo.
Vuelve a temblar un niño en tus rodillas
y ahí afuera,
siguen naciendo los perales.
De "La hora sumergida", Turandot Ediciones, 2012 Imagen:Vladimir Clavijo
De "La hora sumergida", Turandot Ediciones, 2012 Imagen:Vladimir Clavijo
MEMORIE IMPERFECTĂ
De ce mii de chipuri se mișcă în noapte
devorate de umbră, deja știi asta,
orașele nu dorm fără de morții lor
și nici fără pisicii lor din pucioasă,
eu îi privesc cu ochii mei de copil
ca pe o linie verticală frumoasă,
acest filament al luminii ce se aprinde de la frig
barbar de firav, barbar de pur.
Cresc continente din inima mea
și se arcuiesc deasupra prapastiei mării,
pământul e ca un plâns ce nu aparține nimănui
și cade lin pentru a lărgi orbitele ochilor
sau pentru a iubi singurătatea spicelor.
Eu nu am cunoscut vârsta ta de copil
și nici discursul scaunelor goale
ce împodobesc grădina și memoria tristă,
dar am deprins meseria de a lucra în lut după ploaie,
mi-am zăvorât limba în orașul tigrilor
și am urât vocea așa cum se urăsc drapelele,
cu dușmanie puternică.
Las un loc ascuns pentru această durere continuă,
pentru astă moarte în rate ce sărăcește acest calendar
și împraștie pe paginile sale gravitatea timpului.
Începe din nou să tremure un copil în genunchii tăi
și aici înafară,
răsar mai departe perii.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu