Poem de ANTONIO PORCHIA (traducere în română*)

(poema escogido del blog de Hugo Toscadaray "Las cosas y el delirio")

VOCES

Situado en alguna nebulosa lejana hago lo que hago,
para que el universal equilibrio de que soy parte
no pierda el equilibrio.

Mi pobreza no es total: falto yo.

Vengo de morirme, no de haber nacido.
De haber nacido me voy.

Una cosa sana no respira.

A veces estoy como en un infierno y no me lamento.
No encuentro de qué lamentarme.

Quien conserva su cabeza de niño,
conserva su cabeza.

Pueden en mí, más que todos los infinitos,
mis tres o cuatro costumbres inocentes.

La confesión de uno humilla a todos.

Quien dice la verdad, casi no dice nada.

Hay caídos que no se levantan para no volver a caer.

Todo lo que cambia, donde cambia, deja detrás de sí un abismo.

VOCI

Aflat în una din nebuloasele depărtate fac ce fac

pentru ca universal echilibrat din care-s alcătuit

să nu piardă echilibrul.

Sărăcia mea nu e definitivă: eu lipsesc.

Vin după ce am murit, nu după ce m-am născut.

Odată născut sunt gata să plec.

Un lucru fără defecte nu respiră.

Cine păstrează chipul copilului,

își salvează capul.

Sunt sacre în mine, mai mult decât toate universurile,

trei sau patru deprinderi inocente.

Mărturia sinceră a cuiva umilește pe toți.

Cine spune adevărul, nu spune aproape nimic.

Alții cad și nu se mai ridică pentru a nu cădea din nou.

Orice schimbare, acolo unde are loc, lasă în urmă un vid.

*trad. al rumano por Andrei Langa